Abruptul sudic și estic al Caraimanului se ridică majestuos deasupra Bușteniului, fiind vizibil încă din drumul național.
Portița din Brâna cu același nume, unde am ajuns zilele trecute într-o frumoasă tură de carpatism, este unul dintre obiectivele clasice ale zonei, și nu întâmplător.
Locul în care este poziționată oferă o perspectivă spectaculoasă asupra văii Prahovei, cu Bușteniul la picioare și versanții din jur desfășurați în toată amploarea lor. Toate acestea într-o liniște deplină, întreruptă doar de ciripitul păsărilor și de sirenele trenurilor din vale. Nu este deloc greu să intri într-o stare de meditație când te afli prin aceste locuri.
Portița se află pe muchia care delimitează versantul sudic al Caraimanului de cel estic, numită „Creasta Brânelor” în ghidul lui Nae Dimitru, Emilian Cristea și Alexandru Beldie (1961) și „Muchia Mare a Portiței” în cartea lui Walter Kargel (1988).
Accesul spre Portiță se face cel mai ușor de-a lungul unei brâne înierbate care traversează din Valea Jepilor în Valea Seacă, continuă spre Creasta Picăturii și coboară apoi în firul Văii Albe. Parcurgerea integrală a acestei brâne presupune o zi lungă de vară și o prognoză fără amenințarea ploii. Nu este deloc recomandabil să fii surprins de vreme rea în astfel de locuri, unde chiar și pe uscat terenul poate fi alunecos și expus.
Zona a început să fie explorată încă din primele etape ale dezvoltării turismului montan în Bucegi, la începutul secolului al XX-lea. Primii au fost vânătorii de capre negre, care au descoperit și folosit brânele și potecile animalelor. Unul dintre aceștia a fost prea puțin cunoscutul Alexandru Ghica.
Mai târziu, unii vânători, precum Gheorghe a Sandei, Nicolae Gelepeanu sau Nicolae Butmăloi, au devenit călăuze și ghizi pentru puținii turiști care îndrăzneau să pătrundă în zonele accidentate ale abruptului. Este epoca de pionierat a lui Nestor Urechia, diriginte al lucrărilor noului drum de pe Valea Prahovei și, totodată, cel mai prolific autor de literatură montană din România.
În anii ’20, tinerii frați Șerban și Radu Țițeica explorează metodic abruptul Caraimanului și, în general, întregul abrupt al Bucegilor.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, după represiunea militară împotriva Mișcării Legionare din 1941, abruptul Caraimanului și mai ales zona Portiței devin locuri de refugiu pentru membri ai mișcării care practicau mersul pe munte și alpinismul, precum Costică Conteș sau Niculae Baticu.
În primii ani de după război sunt realizate ultimele premiere importante din zona Caraimanului.
Ulterior, interesul cățărătorilor se mută treptat către marile trasee din pereții muntelui vecin, Coștila, iar Caraimanul își pierde din atractivitatea de altădată pentru comunitatea alpină.
Abruptul Caraimanului a rămas în continuare atractiv pentru pasionații de carpatism, mai ales abruptul sudic și estic oferind numeroase cotloane, brâne și văi de explorat aproape și departe, în același timp, de traficul din valea Prahovei.
Vezi programul turele noastre.
